Luiza Zan: „Orașul Iași trebuie să facă mai mult pentru festivalul Jazz City”

In Interviuri by Jazz CityLeave a Comment

A început să studieze pianul la 4 ani, în Tulcea, apoi, tot acolo a făcut pictură și mate-fizică. După Revoluție, s-a mutat cu familia în Piatra Neamț, unde îi erau bunicii, oraș în care a mers la liceul de arte, după care s-a mutat în Iași, pentru a urma Facultatea de Arte. După multe alte plimbări, mutări și cântări în întreaga lume, Luiza Zan s-a mutat cu familia în Sf. Gheorghe și spune că este cea mai bună decizie pe care a luat-o în pandemie. 

Scrie și citește foarte mult pentru doctoratul pe care îl urmează, are o emisiune radio în Sf. Gheorghe și se bucură de timpul de calitate petrecut cu soțul și cele două fiice ale sale într-o comunitate mică, relaxantă și extrem de creativă.

Astăzi o cunoaștem mai bine pe Luiza Zan, una dintre cele mai bune voci ale jazzului românesc, cea pentru care cei doi „Z” din nume au fost predestinați să o ducă pe culmile succesului în muzică.

„Când eram în liceu, ni se interzicea să ascultăm jazz, pe motiv că e muzică satanică”

Luiza, cum erai tu în copilărie?

 Eu eram sora cea mare a celor 3 frați și surori. Eram copilul detestat de frații mei, care era pus tot timpul să facă lucruri de adult. L-am crescut pe fratele meu la 8 ani, când mama a intrat în spital și asta m-a schimbat în felul în care privesc lucrurile, m-a făcut mult mai matură și mai responsabilă la o vârstă mult prea fragedă.

La 24 de ani, știam că nu mai vreau să rămân în Iași, că vreau neapărat să îmi văd cariera înflorind și am renunțat la tot ce construisem până atunci: o casă, un câine, o relație. Am știut că a venit momentul să muncesc altfel. 

Nu am regrete și păreri de rău. Sunt un om destul de superficial. Cred că oamenii cu pretenții mari întotdeauna vor fi nemulțumiți. Eu sunt mulțumită cu puțin și nu am regrete. Sunt lucruri pe care nu am avut cum să le influențez, așa că nu am cum să le regret. 

Am 40 ani și mă simt mult mai în formă de cât mă simțeam acum 10 ani. Și am și o liniște pe care nu o aveam înainte. Liniștea care vine pe măsură ce trece timpul înseamnă că te împaci cu fiecare zi din viața ta.

Fetele tale îți calcă pe umeri? 

Cea mică are 8 ani și face beatbox, iar cea mare are 11 ani și compune la pian, cântă și pictează. Au firi artistice amândouă și muncesc mult, dar se plâng și de cât muncesc eu pentru doctorat.

Când ai descoperit tu mai exact jazzul?

Avea tatăl meu un prieten prin `92 sau `93, care a venit din Belgia. Mie mi-a adus o cutie cu CD-uri și casete cu muzică de absolut toate felurile. Mi-a dat un CD la întâmplare din cutie și mi-a zis să îl ascult la mașina lui. CD-ul era o colecție de melodii de la Nat King Cole. Iar eu nu am mai ieșit în ziua aia din mașină, am ascultat muzică încontinuu. Știu exact ce am simțit când am ascultat muzica aia, știu ordinea pieselor de pe CD. M-a marcat puternic și am zis că asta vreau să cânt, în felul ăsta. Nu știam pe atunci că e jazz, dar pe măsură ce timpul trecea, am știut că asta vreau.

Directoarea școlii mele mi-a interzis să ascult jazz, pe motiv că muzica liberă este muzică satanică. Țin minte că ne adunam pe unde puteam să ascultăm jazz pe atunci.

„Jazzul este precum yoga: îți lucrează spiritul”

Luiza, dar ce e jazzul pentru tine?

Jazzul este atât de pestriț și o muzică atât de permisivă, care acceptă atât de multe, încât e greu să spui ăsta e și ăsta nu e jazz. Jazzul este precum yoga: îți lucrează spiritul. Îți pune la exercițiu spiritul. E o formă prin care te poți autodescoperi, dar și o formă de a-ți împinge spiritul la o limită pe care nu o ai. Yoga te ajută să dobândești echilibru prin depășirea limitei fizice.

Am elevi care nu vor să facă jazz și le strecor pe nesimțite un pic de improvizație, un pic de gândire liberă și fac loc jazzului în viața lor. 

Apropo de elevii tăi, există mulți tineri care caută succesul. Ce înseamnă succesul pentru tine?

Acum privesc un pic diferit lucrurile. Dacă până acum aș fi zis că succesul înseamnă validarea în piață a ceea ce faci tu, acum, după pandemie, nu mai sunt de acord cu teoria asta, pentru că am văzut o altă față a publicului. Și nu mai știu dacă vreau să fiu validată de toată lumea. Cred că succesul personal se măsoară în gradul de fericire la care poți ajunge la finalul unei săptămâni de muncă, în funcție de liniștea, de împăcarea pe care o ai la final de săptămână. Dacă te simți om de succes în fiecare zi, ceva nu faci bine. Dar dacă tinzi spre succes, poți să ai o zi pe săptămână la care doar muncești.

Este cineva cu care ți-ai dori să faci un duet?

Mulți. Foarte mulți. Și mă gândesc la bărbați, pentru că este cea mai bună formulă. Cu femei mi-e complicat. Mi-ar plăcea un duet cu Oana Pellea sau cu Marius Manole. Vorbesc de actori, pentru că e o altfel de provocare. Trebuie să fie o voce care să completeze. 

Am avut șansa să colaborez cu oameni foarte mulți și foarte buni din zona muzicii clasice, dar nu m-am gândit niciodată până acum la un proiect duo. 

Studiez foarte mult tot ceea ce se întâmplă în afară, încât nu îmi mai rămâne mult timp să ascult ce se întâmplă pe la noi. Și asta din păcate, pentru că avem foarte multe voci din zona culturii contemporane care sunt absolut geniale. E Tereza Catarov care face o carieră strălucită în Anglia. Maria Răducanu e una dintre persoanele pe care le ascult cu foarte multă patimă. Ah, și ascult Radio România Cultural în fiecare zi. 

„Am început de foarte jos și știu cum e să fii foarte sărac”

Ce mai faci în afară de a încânta oamenii cu vocea ta?

Clar, doctoratul, care îmi ocupă cea mai mare parte a timpului și mai am o emisiune de matinal la radio, în Sf. Gheorghe. Este singurul meu contact cu lumea reală, cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. În rest, mintea mea e cufundată în analize muzicale, în teorii de estetică și de etică. În schimb, viața mea de familie este foarte reală și foarte încărcată. 

Avem o viață foarte interesantă aici. Am avut de curând o zi de făcut turtă dulce. Cât de faini suntem. Mă desfată viața asta la țară. Nu am crezut inițial că mă voi adapta aici. Nu știam că vin într-un sat unde oamenii sunt artiști, avangardiști: sunetiști, video reporteri, lutieri, artiști de ceramică, actori. Este o lume foarte faină și eclectică. Mă simt la mine acasă aici. Mereu aveam probleme cu simțitul acasă. Acum chiar mă simt acasă. 

Povestește-ne mai multe despre acest doctorat care îți ocupă atât de mult timp.

Sunt singurul doctorand care vorbește despre asta. L-am gândit ca un proces de explorare intelectuală, care să prevină boli ca Alzheimerul, o boală prezentă în familia mea. Am simțit că e momentul să învăț.

Subiectul doctoratului meu e vocea gravă feminină în perioada interbelică și fac o paralelă între Billie Holiday, Edith Piaf și Maria Tănase. E o temă care deja este controversată, așa că vine cu multe provocări.

Vreau să le demonstrez asemănările în abordarea muzicală. Și pentru asta trebuie să scriu foarte multe partituri, deoarece nu există partituri pentru piesele vechi ale acestor artiste. Eu analizez partiturile din perioada în care ele nu erau cunoscute.

Fac doctoratul la Universitatea din Brașov. Nu pentru că așa am vrut neapărat, ci pentru că Brașovul m-a ales pe mine. Stela Drăgulin, îndrumătoarea mea, mi-a propus acest doctorat, iar eu am acceptat cu bucurie.

Mai toată lumea vorbește despre Luiza Zan, marea artistă de jazz. Dar cum te descrii tu până la urmă? Cum te vezi tu pe tine?

Mie mi se pare ciudat să vorbesc despre mine. Sunt omul acela care atunci când se uită în oglindă nu e mulțumit, deci, dacă vorbesc despre mine, s-ar putea să nu spun cele mai frumoase cuvinte. Așa că îi las pe alții să vorbească despre mine, pentru că alții chiar spun cuvinte drăguțe. Dar sunt un om simplu. Am început de foarte jos, știu cum e să fii foarte sărac. Și pentru că știu și cum e să fii foarte bogat, dar nu mai sunt. A fost o perioadă imediat după Cerbul de Aur, când aveam de toate și aveam lumea la picioare, cu fiorul omului care s-a ajuns. 

„Toate scenele pe care am urcat au contat, inclusiv cele mici”

De unde vine nemulțumirea continuă și dorința de mai mult?

Vine de la planurile pe care le ai cu tine. Dacă îți propui lucruri ușor de atins, vei fi mereu mulțumit și cam atât. Eu îmi propun lucruri imposibil de atins. Muncesc din greu pentru ele, chiar dacă sunt un om foarte leneș. Am planurile mele și ele m-au ajutat să întâlnesc oameni foarte faini, inclusiv soțul meu. Secretul este să-ți dorești foarte mult și, evident, să muncești foarte mult pentru ele. Dacă ai sufletul deschis, curat, atunci da, unele lucruri chiar vin de la sine. 

Dacă te uiți în urmă, ce momente importante ți-au rămas cel mai adânc în suflet?

Când i-am întâlnit pe Gerry Allen, Bob Hurst, Eric Harland, cei trei muzicieni care m-au acompaniat la Montreux, când am luat pentru prima dată premiu în Elveția. Am fost la concurs de 2 ori la Montreux Jazz Voice Competition. Prima dată am câștigat Premiul special al juriului și, în următorul an, Premiul doi. Cu Gerry Allen am vorbit lucruri mari și am mâncat lasagna la masa lui Phil Collins. 

Cu Omar Hakim am stat la un workshop și m-a întrebat dacă vreau să mă prezinte lui Dennis Chambers, iar eu eram atât de speriată încât am zis nu. Nu am sunat-o pe Dee Dee Bridgewater în Paris, pentru că nu știam ce să îi spun, că sunt fata aia din backstage, chiar dacă ea îmi dăduse numărul de telefon și îmi spusese să o sun când ajung la Paris. Astea sunt cam 2 regrete din viața mea.

A-i cunoaște pe muzicienii mari de aproape e o lecție imensă. Să pui întrebări profunde și să primești și răspunsuri.

Lui Kurt Elling i-am luat un interviu personal și am vorbit o jumătate de oră despre esența muzicii cu un om care a terminat facultatea de filosofie a religiilor. A fost una dintre cele mai importante întâlniri din viața mea.

Îți mai aduci aminte cum a fost prima dată pe scenă?

Aveam 4 ani, în Babadag, am plecat cu clasa să cântăm la un concurs „Frunzuliță, dalior”, piesă pe care am cântat-o în 2004 la Cerbul de aur. Și am luat locul 1 și la Babadag la 4 ani, și la Cerbul de aur, la 24 ani.

Cred că fiecare scenă e importantă. La liceu, luam pastile înainte să urc pe scenă, pentru că eram foarte emotivă. M-au clădit în felul în care relaționam cu publicul. De la 12, 13 ani, am cântat în corul bisericii. Și aia e o scenă. Și atunci aveam emoții. Și atunci se auzea vocea mea. La concursuri, la olimpiade, la facultate – toare scenele au contat, inclusiv cele mici.

„Jazz City va deveni un univers al jazzului în care tot orașul participă”

Apropos de scene, cum a fost pentru tine la Jazz City în Iași?

Vremea nu poate fi schimbată din păcate. E singurul aspect care a stricat ceea ce ar fi vrut să facă organizatorii. Scena a arătat impecabil, publicul a fost genial, sunetiștii minunați. 

Și ar trebui să nu comparăm un festival mic de provincie cu un alt festival mic de provincie, ci cu cel mai bun festival din lume. Pentru că mi-a lăsat sentimentul ăsta, că într-o zi asta va deveni, un univers al jazzului în care tot orașul participă. Orașul ar fi putut să facă mai mult pentru festival. Când ți se dă posibilitatea să îți promovezi orașul, fă-o. E vorba de comunitate până la urmă. 

Care crezi că este rolul festivalurilor de jazz?

E un micro-univers cultural al orașului în care se întâmplă. Aduce un plus de valoare orașului. La Montreux, când are loc festivalul, în toate cafenelele se ascultă jazz și se transmit concertele în diferite săli și spații din oraș. Totul ia chipul festivalului și bifează încă o valoare la identitatea locului. Un festival are viața lui proprie, este un copil care crește și care are nevoie de părinți foarte cerebrali și care îl cresc cu dorința de a-i da drumul în lume. 

Ce planuri ai pentru anul acesta?

Am câteva concerte mari în plan. Vreau să scot albumul acela pe care îl ameninț de ceva vreme. Lucrez la un material foarte diferit de ce am făcut până acum, dar pandemia m-a învățat că lucrurile stau altfel. Mi-ar plăcea să merg la festivalul din Turcia, unde mi-am amânat prezența de două ori. Și mai fac o colaborare interesantă cu cineva din Ungaria, un proiect cu un instrument cu care nu am mai cântat până acum – hammond. 

Ai și un mesaj pentru fanii tăi mulți și frumoși din Iași?

Să aveți foarte mare grijă, pentru că toate trec. Că-i vorba de bine, că-i vorba de rău, toate trec. Deci să trăim momentul de acum, așa cum e el și să fim recunoscători pentru toate prin care trecem.

*********** 

Recunoscători suntem și noi că am avut-o pe Luiza Zan la prima ediție de Jazz City și că am putut să povestim cu ea pentru acest interviu. Și tot în ritmuri de jazz, vă lăsăm cu cele mai noi informații despre cea de-a doua ediție Jazz City, care va avea loc în perioada 1-3 iulie, la Iași. 

 

Leave a Comment